„Hoțul de cărți”, de Markus Zusak

Nu am cuvinte care să exprime durerea simțită la citirea acestei cărți, „Hoțul de cărți”. Mărturisesc că am o imaginație bogată și fiecare carte citită are „sertarul” său plin cu imagini.

Cât de grea poate fi viața unei fetițe? Cât de mare este curajul de care dă dovadă? Și cel mai crud adevăr…cum este moartea?

DescriereEste anul 1939. Germania nazistă. Ţara îşi ţine răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru, şi va deveni chiar mai ocupată. Liesel Meminger şi fratele ei mai mic sunt duşi de catre mama lor să locuiască cu o familie socială în afara oraşului München. Tatăl lui Liesel a fost dus departe sub şoapta unui singur cuvânt nefamiliar – Kommunist -, iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băieţelului şi o observă pe Liesel. Va fi prima dintre multe întâlniri apropiate.

373089Lângă mormântul fratelui ei, viaţa lui Liesel se schimbă atunci când ea ridică un singur obiect, ascuns parţial în zăpadă. Este Manualul Groparului, lăsat acolo din greşeală, şi este prima ei carte furată. Astfel începe o poveste despre dragostea de cărţi şi de cuvinte, pe măsură ce Liesel învaţă să citească cu ajutorul tatălui ei adoptiv, care cânta la acordeon. În curând, va fura cărţi de la incendierile de cărţi organizate de nazişti, din biblioteca soţiei primarului, şi de oriunde le mai putea găsi. Hoţul de cărţi este o poveste despre puterea cuvintelor de a creea lumi.

Nu am fost niciodată o pasionată de cărți din perioada nazistă, dar povestea acelei fetițe care a trecut prin atâtea suferințe m-a impresionat și am înțeles că viața se termină nu atunci când dorești tu ca persoană, ci în cel mai neașteptat moment.

Citate preferate:

„Sunt ceruri făcute de mâna omului, străpunse și curgând, și sunt norii fini, colorați cu cărbune, bătând ca niște inimi negre.”

„…războiul este cel mai bun prieten al morții.”

„Până când am terminat, cerul devenise galben ca un ziar în flăcări… Cum mi-ar fi plăcut să-l trag pe tot în jos, să mototolesc cerul ca un ziar și să-l arunc departe!”

„Cuvinte și lumina soarelui. Așa își amintea momentul. Lumina strălucind pe stradă și cuvintele ca niște valuri spărgându-se în spatele ei.”

„Păși prin întunecimea coridorului, în direcția liniștii care fusese odată zgomot, spre firul de lumină a lunii care atârna în camera de zi.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *