„Povestea cartii de povesti” de Emilia Caldararu

420357_330481523718352_676387724_nZilele trecute Gheorghita s-a bucurat foarte – ca totdeauna cand primeste in dar o carte. E o carte de povesti… sa tot stai sa-i privesti pozele minunat desenate, in fel si chip colorate. Cat despre citit, lui Gheorghita ii citeste mama-mare, in fiecare seara, la culcare. Numai ca, de indata ce bunicuta a ispravit de citit, Gheorghita, de carte, s-a si plictisit. Ba chiar – sa o spunem fara ocolis – a rupt din ea o foaie sa-si faca o jucarie.

– Ce nerozie! auzi el de indata.
Se uita imprejur pe furis… nimeni in odaie…

– Ce nerozie! repeta foaia de hartie.

– A, tu erai? se mira Gheorghita.

– Eu… sau mai bine zis o ramasita… din cartea ce-o vad pe jos aruncata. Hei, daca-ai sti povestea cartii de povesti…

– Povestea… ei? se intoarse Gheorghita spre carte, cu o privire mirata. Vrei sa mi-o povestesti?

– Este, de fapt, povestea tuturor cartilor.
– Te ascult.

– A fost odata… nu prea demult, cand povesti le-acestea din carte erau toate doar niste ganduri si plasmuiri minunate, in mintea si inima scriitorului. Zile si nopti a trudit sa le scrie, cu slove mestesugite, care sa farmece si sa imbie. Prietenul scriitorului, mesterul iscusit al penelului, a citit povestile si a zis: „Ca sa le placa si mai mult copiilor, eu le voi zugravi in culori”.

– Adevarat. Ma bucur ori de cate ori gasesc si poze intr-o carte…

Povestea cartii insa merge mai departe…, caci fiece carte se deseneaza si se scrie pe… hartie. Povestea trece, deci, si prin paduri – acolo taietorii doboara trunchiuri vechi si, pana intra muntii-n intomnare, bustenii, curatati de uscaturi, ii mana-n vai, spre fabricile-n care masini iscusite, de mesteri mari manuite, macina lemnul, si-l mesteca bine, si-l moaie pana devine o pasta. Iar pasta aceasta, albita, presata, uscata, frumos netezita, frumos taiata, ajunge sa fie hartie.
Vine apoi tipograful, cel care alege-culege litere mari, litere mici, randuri, pagini intregi – priveste-ma si ai sa-ntelegi. Iar tipograful munca isi imparte cu cel care-aduna si leaga-mpreuna, foaie cu foaie, o carte intreaga: legatorul.

– Vad eu acum prea bine de ce-ai tinut sa-mi povestesti povestea cartii de povesti. Cati oameni au muncit pentru ea!… spuse Gheorghita, pe ganduri…

– De tot ce ai aflat, te vad bucuros. Sper sa fie si cu folos.

– Fara-ndoiala. Mai ales ca la anul ma duc la scoala.

– Felicitari! Si cand vei avea abecedar…

– il voi pastra ca pe cel mai scump dar.

– Pana atunci insa mai ai de crescut…

-Iar,deocamdata, draga mea foaie de carte, am de-ndreptat macar in parte raul ce ti l-am facut; stiu cat de mult pretuiesti, iata, te voi lipi la locul tau in cartea cu povesti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *